Midnight Sun. Soarele care nu apune in nordul Suediei si al Norvegiei

Vara, timp de câteva săptămâni, la Cercul Polar, soarele nu apune deloc. Este exact zona unde iarna, tot pret de câteva săptămâni, se întâmplă fenomenul invers – totul este scufundat într-o beznă totală. Iarna, în acest ocean de întuneric, dacă cerul este senin și ai puțin noroc, poți să vezi aurora boreală. Vara, nu! Nu de alta, dar este prima întrebare pe care o aud (și o urăsc) când le povestesc unor persoane despre “midnight sun” – și poți să vezi și aurora? Nu, pentru că e lumină 24/24.

Îmi aduc aminte perfect excursia de acum două veri către Lofoten, Norvegia. Zbor către Stockholm, cu escală în Viena, ajuns în capitala Suediei pe la 11 pm, câteva ore de păcălit timpul dar și somnul în Aeroportul Arlanda, apoi dimineața, la 5 fix, zbor către Luleå, unul dintre cele mai nordice orașe ale Suediei, situat nu departe de Rovaniemi, reședința finlandeză a lui Moș Crăciun.

Să te organizezi în nordul cel mai nordic nu este atât de greu dacă ai buget nelimitat la dispoziție. Poți să zbori la Tromsø în Norvegia, închiriezi o mașină, iar de acolo, în câteva ceasuri, ești în Lofoten. Doar că zborurile spre nordul Norvegiei sunt scumpe, iar închirierea unei mașini mă costă de vreo trei ori mai mult decât în Suedia. Așa că am zis în felul următor – mai bine mergem la Luleå, luăm de acolo o mașină, traversăm toată Laponia suedeză, că nu am făcut-o niciodată, trecem în Norvegia, iar de acolo, ușor-ușor, către destinația finală. Bineînțeles că ne mai oprim pe drum și, dacă nu ne iese din prima, mai este și mâine o zi.

7.30, Luleå, nordul Suediei

Ies agale din aeroport, trăgând de trolerul gigantic în care un copil de un metru și jumătate și-ar face liniștit culcuș pentru câteva ceasuri, și mă lovește o lumină puternică. Soarele este sus pe cer, sunt deja 19 grade, maxima zilei, vreo 21. După o noapte în care am moțăit bolnăvicios pe scaunele aeroportului, parcă nu înțelegeam ce caut eu în viața mea. De unde vin și încotro mă duc. De ce, cum ieși din aeroport, aproape că intri în pădure. De ce nu există trafic, de ce nu sunt bariere în parcare, de ce, de ce, de ce. Pentru că acolo, în nord, viața curge în alt ritm.

Drumul prin Laponia suedeză este ceva ce îți recomand (măcar) o dată în viață. Drumurile sunt impecabile, nu trădează nici pe departe stresul fizic și termic la care sunt supuse în iernile lungi și grele, care par că nu se mai termină. Punctate frumos pe mijloc cu vopsea galbenă fotogenică, mărginit de păduri de conifere, lacuri la fiecare câteva sute/mii de metri și bâzâite de țânțarii nordului. Cum vremea a fost foarte caldă în perioada respectivă, iar vegetația și luciurile de apă sunt la fiecare pas, țânțarii deveniseră agresivi. Dacă te opreai să te ușurezi, ca tot omul, în pădurile nordului, și te vedea cineva care era în trecere, jur că zicea că dansezi un csárdás unguresc (dansul acela în care bărbații își mai pălmuiesc cizmele cu care sunt încălțați). Și ca să vă liniștesc, spray-ul pe care îl luasem special de la București pentru situații neprevăzute, avea efect zero. Cred că râdeau și țânțarii de noi, crezând că ne-am schimbat deodorantul.

Kiruna, orasul scufundat

Până pe la Kiruna, ultimul oraș cât de cât mai important din nordul Suediei, pot spune cu maximă indulgență că drumul este animat. Mai trece o mașină pe contrasens, mai depășești tu pe cineva, mai dai peste o benzinărie în care mai mănânci al 14-lea melc cu scorțișoară sau al 17-lea hotdog. Iar cafeaua, pe post de apă. Mama lor de suedezi capitaliști, dacă pun oferte la “pastries + cafea”, pentru câteva coroane în plus, aproape că îți iese gratuită cafeaua. Și te fraieresc, și bei cafea ca prostul până începi să vezi ca vulturul. Da’ măcar ai o scuză, că ești obosit și că ai drum lung în față.

Kiruna este un oraș despre care probabil ai mai auzit pe la geografie. Un oraș în care, de mai bine de o sută de ani, se extrage minereu de fier, un oraș care are cele mai lungi galerii de mină subterane din lume. Numai că extracția asta a minereului de fier a fost o armă cu două tăișuri. Pe de o parte a asigurat bunăstarea oamenilor din zonă pentru zeci de ani, pe de altă parte a dus la… surparea orașului. Da, ai citit bine! Kiruna este un oraș care se tot scufundă din cauza “cârtițelor” care au sfredelit întruna pe sub pământ, în căutare de fier. Și asta i-a determinat pe cei din zonă să mute, ușor-ușor, orașul pe un alt amplasament. Aici găsești un articol (link) foarte interesant despre Kiruna.

Renule, te caut si nu te gasesc

Când auzi de nordul îndepărtat, la ce te gândești? La zăpadă, gheață, că e frig, aurora boreală și reni peste tot, nu? Ei bine, în cei peste 2000 de kilometri de condus în vacanța nordică, am dat doar de două ori peste reni pe șosea. Am dat, adică i-am văzut, nu că le-am rupt picioarele. O dată în Suedia, la dus, când probabil un el și o ea au traversat rapid șoseaua, la vreo sută de metri în fața noastră și a doua oară pe lângă Tromsø, în parcarea unui supermarket. Un ren plictisit de viață, cu niște ghemotoace de blană care îi atârnau inestetic de trenul anterior, mergea agale către zona de recepție mare. Și nu fac mișto! Efectiv era în lumea lui, îi ignora pe cei care își parcau mașinile și se îndreptau către magazin.

Și ca să vezi cât de deștept am fost eu. Pesemne filmam. Și du-te după ren până în spate, că ce video fac eu, ce mă laud eu cu el pe Instagram… Dau “stop” filmării și văd că începe cronometrul pe ecran să numere secundele. Una, două, trei, patru… dau stop din nou. Acum pe bune. Caut în galerie. Nimic! În loc să dau REC la început, eu am dat de-abia după ce s-a terminat toată scena. Am suduit de toți dracii și mi-am văzut de treaba mea. Aici este posibil același ren, în timp ce se plimba prin fața magazinului.

De ce am făcut toată această paranteză? Pentru că, de cele mai multe ori, ceea ce vedem în filme nu se întâmplă și în realitate. Ca să arate regizorul că acțiunea se petrece în nordul sălbatic, trebuie să treacă un ren sau un elan prin cadru. În realitate, ia-l de unde nu-i. Probabil că dacă te tot plimbi prin păduri, pe drumuri secundare, dai și de mai mulți reni, însă nu sunt așa ușor de zărit în realitate. Așa era și în Manhattan. În filme, e imposibil ca pe fundal să nu se audă o sirenă de poliție, doar ești în New York, în mijlocul acțiunii. În realitate, când am stat acolo 10 zile în 2021, auzeam aproape exclusiv sirenele tânguitoare ale pompierilor care erau chemați să intervină la o multitudine de cazuri, majoritatea neavând nimic de-a face cu fumul și focul.

E 11 noaptea si nu se mai intuneca

Vara, de Midnight Sun, se întâmplă un fenomen ciudat. Nu simți oboseala. Cu tot cu opriri, am condus de la Luleå la Lodingen (chiar la intrarea în peninsula Lofoten) de la 8 dimineața până aproape de miezul nopții. 630 de kilometri, aproape 8 ore de mers efectiv, dar timpul aproape s-a dublat din cauza pauzelor lungi și dese, cheia marilor succese. Și cred că aș mai fi putut conduce încă pe atât la întoarcere.

După 10-11 seara, lumina de afară capătă o nuanță galbenă, un “golden hour” prelungit. Totul se închide, localnicii își trag draperiile ca să poată să închidă un ochi, și doar pescărușii mai asigură cadrul sonor. Dacă nu îți tragi draperiile, e simplu, nu poți să dormi. Sau te culci la 1 noaptea și te trezești la 3 jumătate dimineața, când soarele ajunge în unghiul perfect cât să-ți proiecteze razele taman între felinare, prin spațiul pe care involuntar l-ai lăsat între draperii. Te trezești, zici că gata, e 8 dimineața, hai la cafea, hai la croissante, că nu e timp de pierdut, și de fapt realizezi că ești într-o eroare totală. Și mai culcă-te dacă poți.

Gratar la 2 noaptea, pe plaja

De vreo 5 ani jubilez cu ideea de a merge la Cercul Polar vara, să mă bucur de zilele care nu se mai termină. Și, în proiecțiile pe care ți le faci despre locul unde urmează să ajungi, două lucruri îmi bântuiau mintea, zi și noapte: să fac o baie în ocean, la 10 grade, și să fac un grătar la miezul nopții, direct pe plajă. Ambele fantezii, bifate încă din primele zile ale șederii în Norvegia.

Dacă te uiți pe datele meteo din vara lui 2022, o să vezi că într-o zi au fost în Lofoten 29 de grade. Cam cum ai avea 43 în București. Ceva ce se vede o dată la câteva veri, o temperatură care îi face pe localnici să scoată limba de căldură. În ziua aia eu am fost acolo și m-am bucurat de înotul vieții mele. În apa rece a nordului, la 9 grade, cu 29 afară, la soare.

Când intri în apă, la 9 grade, simți că e rece, însă încins de afară, îți faci curaj și avansezi. Primul hop l-ai trecut. Al doilea este când apa îți ajunge în zona mediană a corpului, dar pe tine te așteaptă deja gemenii acasă, deci șocul termic nu mai reprezintă niciun pericol pentru perpetuarea speciei. Apoi te arunci cu totul. Și înoți, și dai din picioare, și parcă te mai încălzești. Te-ai oprit, nu e bine. Te ia frigul! Și iar începi să dai ca disperatul din cele patru membre, până într-un final, când simți că tălpile ți se încălzesc, parcă încep să te furnice și că nu mai simți frigul. Acela e semnul că trebuie să ieși din apă, că 9 grade sunt totuși 9 grade și că nu ar trebui să-ți încerci și mai mult norocul. Ai venit, ai văzut, ai ieșit… și ți-ai luat o cola de 7 euro care s-a evaporat cât ai zice “pește”.

Și apropo de pește. Cei mai mulți turiști din Lofoten erau trecuți de prima (și a doua) tinerețe și călătoreau în Norvegia cu rulota. Cele mai multe rulote aveau numere de Germania, Olanda, arareori și Franța, plus Suedia și Norvegia, oamenii locului. Ce făceau oamenii ăștia? Campau frumos, iar seara mergeau la supermarket, cumpărau pește și legume, încălzeau grătarul și trosneau o masă pe cinste în apropierea unei plaje superbe.

Unii dintre ei, fără rulotă, aveau grătare de unică folosință. Nici nu știam că există. O tavă din aluminiu, plină cu cărbuni, peste cărbuni o foaie de hârtie impregnată cu ceva inflamabil și un grilaj subțire din sârmă. Practic, tu dădeai foc foii inflamabile, care ulterior aprindea cărbunii. În 20 de minute puteai deja să pui carnea la gătit. Și îți ajungea lejer focul să faci două rânduri de pește sau de cârnați. Aviz amatorilor de mici de ocazie de la noi, ca să nu te mai afumi cu grătarul mare.

Și am mers seara la market înainte de închidere, pe la 10 fără un sfert, am luat niște bucăți generoase de somon, o pungă de salată verde, niște tzatziki, niște pâine nordică din cereale, cu gândul să îmi fac damblaua. Apoi un hike mic pe dealul de lângă plajă, iar pe la 1 noaptea ne-am apucat de grătar. Cel mai bun grătar mâncat vreodată. Și cam așa arăta peisajul la 2:30, înainte de culcare. În articolele următoare o să vă povestesc despre Lofoten, pescărușii agresivi din Tromsø, tot așa, de la miezul nopții, și viața (monotonă) dintr-un oraș liniștit din nord.

Travel Designer & TV Presenter. Ponturi de calatorie pentru oameni ca tine.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *